Nici eu nu stiu..

S-a facut seara, afara ninge, iar eu sunt singura in casa. Acestea sunt gandurile care ma framanta de atatea ore.

De atatea ori m-am asezat in fata unui ecran si am inceput sa tastez… M-am gandit atat de mult la tot ceea ce vreau sa zic incat deja am invatat monologul pe derost. Ajunsa aici, simt cum ma cum ma cuprinde panica. Aceesi tastatura, aceeasi casa, aceeasi eu care se pierde in cuvinte de fiecare data cand incearca sa spuna ceva important. Stiti care e faza frumoasa? E atunci cand sunt singura si am o groaza de idei, e acel monologul perfect, dar atunci cand incerc sa le pun pe hartie cuvintele dispar. De parca nu ar fi existat niciodata. Si poate ca asa este. Poate ca sunt eu nebuna si mi le-am imaginat. Poate ca ele nici nu au existat. Petrec atat de mult timp discutand cu mine insami incat am ajuns sa nu mai disting ceea ce e real de ceea ce e rodul imaginatiei mele.

Si acum vine intrebare… De ce singura? Multa lume imi spune: „Esti o fata asa draguta, pun pariu ca ai multi prieteni.” dar adevarul este unul trist: nu mai am pe nimeni pe care sa contez. Nimeni care sa merite.

Lumea isi formeaza o parerea pe baza aparentelor inselatoare. Toata lumea, pana si anonimii de pe ask cred ca sunt o persoana draguta, amabila, fragila, ca o papusa e portelan.. Lucru ce ma innebuneste.

Da, sunt o persoana draguta, sau cel putin incerc sa fiu in 99% din cazuri, dar asta nu inseamna ca am multi prieteni, multi pretendenti, sau mai stiu eu ce. Nu. Sunt singura, probabil ca am ajuns sa fiu mai singura decat am fost vreodata in viata mea.. Si partea cea sumbra este ca a fost alegerea mea.

Niciodata nu am fost sufletul petrecerii, sau macar o persoana sociala. De cand ma stiu am urat sa fac cunostiinta cu persoanele pentru ca asta insemna sa vorbesc cu oameni.. Nu imi este frica de ei.. eu..doar.. pur si simplu nu mi-a placut.. Ma intreb oare daca stiti si voi acest sentiment.

Dar in fine.. Singuratatea e ceva minunat si catastrofal in acelasi timp. E minunata pentru ca iti ofera timpul necesar pentru a reflecta la intreaga ta existenta, dar daca ai parte de ea din belsug poti ajunge sa treci granita spre nebunie.

Spre deosebire de marea majoritate a oamenilor spun ca vor sa fie lasati singuri, – dar cand ajung in sfarsit sa fie singuri, atunci incep sa se planga ca sunt prea singuri. – eu am fost singura de cand ma stiu. Si imi e foarte bine asa. Recunosc, cateodata am momente cand as da orice sa am o fiinta cu care sa pot vorbi, dar, adevarul e ca prefer sa fiu singura.

Multa lume ma intreaba de ce ma autoizolez de oameni. Raspunsul e ca prefer sa stau pe undeva cu o carte in mana si cu castile la vedere decat sa am oameni langa mine. De ce? Din simplul fapt ca oamenii imi provoaca scarba.

Ma enerveaza maxim toate marsaviile, toate minciunile, toata ipocrizia pe care ei o aduc doar prin simpla lor prezenta. Sunt satula de oameni care sunt lapte si miere in fata ta, dar in secunda in care i-ai contrazis, sau nu le-ai dat ceea ce au vrut te-ar jupui de viu si te-ar arde in cel mai mare foc. Cartile sunt sincere. Macar ele nu pretind sa fie ceva ce nu sunt. Si ei bine, o carte nu te-ar lasa balta sau te-ar folosii pentru ca ei bine, este doar o carte. Iar eu o prefer in locui fiecaruia dintre voi pentru ca sunt satula sa va tot inghit comentariile, privirile rautacioase, vorbele aruncate in vant, sau barfele pe care credeti ca nu le stie nimeni. Nu am dat, nu dau, si nici nu voi da doi bani pe voi, asa ca din partea mea puteti sa va faceti frumos bagajul si sa va duceti dracului, pentru ca da, acolo va fost mereu locul. Sper ca v-am lamurit toate intrebarile.

In plus, m-am saturat sa fiu fata draguta, care se preface ca nu vede si nu aude nimic in jurul ei. A venit vremea sa facem schimbari. Pentru ca sunt satula pana peste cap sa ignor chestii sau sa ma fac ca nu vad si nu aud. E timpul sa ripostez, iar daca nu vrei sa vezi ce consecinte au faptele tale te sfatuiesc, cu cele mai pasnice ganduri, sa te cari de pe acum.

Cam asta a fost ceea ce am avut de spus. Nici eu nu stiu de unde au venit toate acestea dar banuiesc ca undeva pe acolo s-a revarsat paharul mult prea plin de atata amar de vreme.

Va urez o noapte buna si sper sa ne auzim curand.

Over&Out:*

O noapte de iarna..

Simt ca a trecut o vesnicie de cand nu am mai postat, de cand nu am mai scris ceva.
Zilele au venit si au plecat, am fost si fericita dar si trista, si totusi nu am gasit puterea de a mai scrie.
Uni ar spune ca mi-am pierdut motivatia. De cand ma stiu poeziile mele, si tot la ce am incercat sa dau nastere au fost ca o extesie a tristetii mele. Plangeam si scriam, scriam.. scriam pana cand umpleam paginile de versuri, pana cand simteam ca nu mai pot, ca am epuizat orice gand, orice faramita de furie sau orice lacrima ce imi braza chipul.
Azi.. Dupa atatia nori, cerul parca s-a mai inseninat. Viata mea parca e mai frumoasa, si totusi, de cand aceasta fericire a intrat in viata mea nimic nu mai e la fel. Am incercat sa scriu.. De fiecare daca cand ma asez pe scaun, imi deschid caietul si ma straduiesc sa scriu ceva, macar un vers, un vers care si acum intarzie sa apara.
La fel de bine am incercat sa postez pe blog. Numai eu stiu de cate ori am deschis acest blog si am incercat sa fac un articol, despre orice, orice lucru, oricat de neinsemnat dar am sfarsit prin a sterge litera cu litera din aceasta postare.
Am incercat sa fac lumea mai buna prin versurile mele. Si trebuie sa recunosc, au fost cativa care au avut rabdare cu mine si mi-au dat mai departe sfaturile. O, e o senzatie uimitoare sa te simti apreciat. Sa simti ca acele ganduri pe care te-ai chinuit sa le asterni pe hartie sunt valorificate si de altii.
Simti ca poti face orice, ca poti spune orice, fara a mai exista nevoia de a te cenzura, lucru pe care incerc sa il fac si eu acum.
Desi a inceput ca un blog anonim, un blog de care nu trebuia sa afle lumea, am ajuns sa ador acest blog. Si ii ador si pe cei care post de post vin si ma incurajeaza sa continui prin comentariile lor. Va multumesc. Habar nu aveti cat de mult insemnati pentru mine.
Dar cred ca am aberat destul. Timpul trece iar eu am niste versuri de scris. Versurile urmatoare fac parte dintr-o creatie destul de veche de-a mea peste care am revenit de curand, pentru ca pur si simplu poezia asta si-a castigat un loc in sufletul meu. Sper sa va placat si voua..

Veneam dintr-o lume plina de diamante,
plina de zambet, masti si plina de cristale.
Era o lume unde acel „Te iubesc mult”
se introarce intr-o secunda cu un cutit in spate.
E greu sa suporti aceasta rautate…
E greu sa rezisti in aceasta trista singuratate..
Dar te-am gasit intr-o noapte de iarna,
cu o tigara in mana
si inima franta.

Era din cauza acelora ce au avut-o,
si au aruncat-o la gunoi.
Ce au terminat cu o floare-n mana
si zambetul pe buze..

De ce tu cu aparenta de a nu avea nimic?
si dintr-o privire m-ai facut sa inteleg..
Bogatia se afla-n suflet.
Esti bogat pe dinauntru
pentru ca lumina ce te ghideaza
este vie in sufletul tau.
Saracia sta intr-un suflet
ce nu vede mai mult decat materialul.
Aceia nu au capacitatea de a visa,
si de a fi fericiti cu cadourile vietii
care sunt gratis pentru toti.
Pentru ca la final toti formam un intreg..
Devreme sau mai tarziu,
dragostea te va pune la locul tau!

Over&Out:*