O cutie a timpului

As vrea sa am o cutie a timpului
unde toate momentele sa fie eterne
si nu trecatoare..
As vrea ca momentele magice
sa nu se termine nicicand.
Magia trebuie sa aiba mereu un final..?
As vrea sa inteleg de ce
in viata nimic nu ramane la fel
De ce pleci? De ce plec?
Te voi revedea intr-o zi?
As vrea sa gasesc momentul perfect,
ca tu sa nu imi mai lipsesti.
As vrea sa stiu ca viata are acele momente
imposibil de suportat.
As vrea ca aceste momente
sa nu plece niciodata
sau sa ma pot intoarce in timp
ca sa o iau de la inceput.

Over&Out:*

Anunțuri

Confesiuni

Heyy dragilor, ce mai faceti?
Eu vreau sa incep prin a imi cere scuze am nu am mai scris de mult. Vad ca cerutul scuzelor la inceputul postarilor a devenit un obicei, unul foarte rau de care trebuie sa ma dezobisnuiesc. Imi pare rau si pentru acest obicei nesanatos pe care l-am dezvoltat, pentru ca doar ma stiti, eu trebuie sa imi cer scuze pentru orice, chiar daca nu exista ceva pentru care trebuie sa imi cer scuze.
In fine, sa revenim la oile noastre. Postarea de azi nu era deloc planificata ( asta poate ar explica de ce tot palavragesc aiurea), dar am intrat pe blog-ul unei prietene pentru ca am vazut niste articole misto si dupa m-a apucat nostalgia ( ca de!) si am decis sa vad ce face si micul meu copil. Cand am intrat pe blog am avut parte de o surpriza foarte placuta: un mesaj de la echipa wordpress care sa ma anunte ca blogul meu a implinit varsta minunata de 4 ani.
Inca sunt destul de socata de faptul ca micul meu copil, si ceea ce a inceput ca fiind o joaca a ajuns atat de departe. Stiu ca nu postez regulat, dar sunt extrem de mandra de faptul ca am ajuns atatde departe cu acest blog si de faptul ca nu m-am dat batuta, indiferent de cat de multe dati mi-am dorit.
Gandul ca exista acest loc in care pot sa imi impartasesc gandurile necenzurat, fara ca cineva sa ma judece sau ceva mi-a facut viata mult mai usoara in toti acesti patru ani. Chiar daca sunt foarte putine dati cand am venit aici sa ma plang de ce se intampla in viata mea, trebuie neaparat sa stiti ca numai gandul la acest blog si la minunatele persoane pe care le-am cunoscut prin intermediul lui m-au ajutat sa continui si sa nu ma dau batuta.
Ah doamne, sunt atat de multe lucruri pe care as vrea sa vi le spun si as vrea sa le fac; atatea chestii despre care as vrea sa postez, dar din pacate nu am nici timpul, nici cuvintele necesare sa ma apuc de asta. Promit ca intr-o zi sa incerc sa astern pe hartie toate aceste sentimente care azi par sunt destul de timide si nu vor sa iasa la lumina. Poate cu aceasta ocazie voi reusi sa scriu o poezie si sa o dedic tuturor cititorilor acestui blog, care mereu m-au sustinut cu creatiile mele si mereu au gasit un cuvant bun de spus la adresa unei poezii d-ale mele, in ciuda impotrivirii mele.
In alta ordine de idei, sunt atatea lucruri pe care vreau sa vi le povestesc pentru ca aici ma simt ca si cum as fi fata in fata cu un prieten foarte bun pe care nu l-am mai vazut de mult si trebuie sa ne punem la curent cu ce am mai facut in timpul in care am fost separati.
Am atatea sa va povestesc despre facultate, care nu este deloc cum mi-am imaginat, despre colegi – care sunt niste oameni extrem de minunati pe care ma bucur ca i-am cunoscut, despre creatiile mele – care sunt atat de numeroase incat nu mai am loc de ele, despre proiectele mele – care sunt infinite si ma ajuta sa ma redefinesc, despre poeziile scrise – care sunt ca si cele de pana acum: triste si fara sens, si mai ales despre ceea ce ar fi putut fi iubirea vietii mele – pe care am lasat-o sa plece pentru ca imi era frica.
Haideti sa o luam cu inceputul pentru ca presimt ca va fi o seara lunga..
Facultatea este minunata; nu este un loc naspa plin de oameni care mai de care mai dubiosi, asa cum am crezut ca va fi. Nu stiu daca v-am spus vreodata, dar mereu cand ma gandeam la facultate credeam ca voi da peste copii de bani gata si pitipoance enervante exact ca in liceu. Puteam sa jur ca voi avea parte de o experienta naspa, ca nu ma voi incadra in nici un grup pentru ca sunt diferita. Credeam ca voi fi marginalizata si privita ca pe o ciudatenie, lucru care mi se intampla de cand ma stiu. Dar nu a fost asa. Am avut marele noroc sa intalnesc oameni de aur care m-au primit cu caldura si bunatate si nu s-au uitat nici macar o data urat la mine. M-au inclus in grupul lor si ma trateaza cu respect, lucru cu care inca incerc sa ma obisnuiesc. Sunt foarte prietenosi si foarte inimosi si ma bucur ca i-am cunoscut. Mi-au inseninat viata, iar pentru asta nu pot decat sa le multumesc.
Facultatea este mult mai grea decat ma asteptam, dar multumita lor reusesc sa fac fata si chiar sa ma bucur de aceasta experienta.
Creatiile mele.. well, daca inainte ziceam ca nu mai am timp liber acum este clar ca nu mai am deloc. Fiecare farama de timp liber este petrecuta pentru a confectiona ceva. Fie ca este origami, fie ca este o bijuterie sau o cutie de bijuterii, imi petrec tot timpul cautand noi modele si exersandu-le. Am inceput sa devin destul de priceputa si sunt destul de mandra de arta mea – lucru care stiti si voi ca nu imi sta deloc in fire. Am devenit atat de obsedata de a ma perfectiona incat mi-am confectionat propriul meu razboi de tesut margele, si nu m-am lasat pana nu am slefuit singura bucata de lemn si nu am pilit si ultimul surub, totul pentru a crea ceva perfect. Promit sa va arat curand atat razboiul in cauza, cat si noile mele creatii de accesorii.
Proiectele mele.. Legat de proiecte as putea vorbi zile intregi si tot nu as termina. Voi stiti ca de ceva timp am parteneriate cu ceva magazine online si offline de haine, dar in ultimul timp numarul sponsorizarilor aproape ca s-a triplat. Am ajuns sa fiu cautata de o gramada de magazine, nu numai de haine si asta este ceva fantastic pentru mine. Simt ca in sfarsit fac ceea ce trebuie si lucrurile incep sa se aranjeze in viata mea. Zilele astea promit sa postez mai multe detalii legat de acest capitol si poate am sa ma apuc si de postari gen OOTD ( outfit of the day). Voi ce parere aveti de asta? V-ar placea sa fac genul asta de postari?
Despre poezii.. La acest capitol stau mai rau.. Adica..Am scris cateva poezii, chiar mai multe ca de obicei, dar simt ca pe masura ce cresc am devenit mult mai dura cu arta mea. Inainte scriam orice imi trecea prin cap si eram ok cu asta, dar acum rar reusesc sa scriu ceva si sa nu arunc la gunoi in secunda in care am terminat de scris. Nu stiu daca sunt eu mult prea critica cu propriile mele poezii, sau ele sunt chiar foarte naspa, asa ca o sa va las pe voi sa va dati cu parerea. Abia astept sa aud gandurile voastre la adresa poeziilor mele.
Acum ajung in sfarsit si la ultimul punct de pe lista, despre care nu ma pot abtine sa nu vorbesc.
Persoana in cauza mi-a fost un prieten bun pentru o groaza de timp, ba chiar a fost alaturi de mine cand am trecut printr-o despartire destul de naspa si mi-a ridicat moralul cu vorbele lui bune si cu poeziile fantastice pe care le scrie. Ati auzit bine, era poet. Poate ca asta si explica pana la urma de ce am devenit asa critica cu poeziile mele. Poeziile lui erau atat de bune incat orice as scrie eu nu se va putea compara niciodata cu ceea ce scrie el.
El.. era baiatul perfect. Ar fi putut fi iubirea vietii mele, daca nu as fi dat-o in bara, asa cum fac eu mereu.
Mereu am fost constienta de sentimentele mele pentru el, chiar si atunci cand credeam ca suntem sortiti sa fim doar prieteni, asa ca atunci cand el mi-a propus sa incercam sa avem o relatie am avut putine dubii. Desi stiam ca tin o groaza la acest baiat, stiam de asemenea cat de distrusa sunt eu atat din punct de vedere fizic, dar si psihic si mi-a fost frica ca o sa o dau in bara si o sa il pierd, ceea ce nu imi puteam permite. El, ca un baiat minunat care stie mereu ce sa zica, a reusit sa ma convinga si ne-am dat o sansa. Nu stiu cat de mult s-a vazut, dar pe tot parcursul relatiei noastre destul de scurta am pretuit fiecare moment alaturi de el. Dar in final temerile mele s-au adevarit, iar eu am dat-o in bara si am stricat tot, asa cum fac de obicei. Cum am reusit asta? Simplu. Pe zi ce trece ma simteam din ce in ce mai apropiata de el, dar in acelasi timp imi era foarte frica ca daca ma atasez prea tare o sa fiu ranita, ca de fiecare data cand am pus suflet. Din cauza acestei frici am incercat sa ma distantez, sa fiu calma, sa nu arat cat de mult tineam la el, desi acel sentiment ma macina pe dinauntru. La un moment dat am realizat aceste sentimente ma vor distruge daca le las sa iasa la suprafata asa ca m-am indepartat de el. Stiam ca daca mai petrec inca putin timp cu el ma voi atasa prea mult de el si nu il voi mai putea sa il las sa plece la momentul potrivit. Stiam ca eu am problemele mele, ca sunt instabila, ca mereu am fost si mereu voi fi si stiam ca indiferent ce voi face, trecutul ma va bantui mereu. Nu eram demna de el. El merita pe cineva mai bun ca mine, mult mai bun. Asa ca am facut ceea ce imi doream mai putin si l-am lasat sa plece, chiar daca asta mi-a sfasiat inima. Am lasat sa plece singurul om care a reusit sa ma faca ferita, care a reusit sa ma inteleaga si sa ma vada pentru ceea ce sunt. Am lasat sa plece pe cineva care ar fi putut deveni iubirea vietii mele pentru ca mi-a fost prea frica, iar acum regret asta. Doamne cat nu as da pentru o clipa in care sa ma stranga in brate, dar nu se poate. Ceea ce am facut, am facut si timpul nu se poate da inapoi. Trebuie sa traiesc cu consecintele faptelor mele si sa ma resemnez.
Motivul pentru care am vrut sa va povestesc despre asta este pentru ca vreau ca voi sa invatati din greseala mea si sa nu lasati frica sa actioneze pentru voi, altfel veti ajunge singuri si tristi, exact ca mine.
Cam asta a fost ceea ce aveam eu de spus. Multumesc ca ati fost alaturi de mine si ati ascultat tot ce am avut de spus.
Va urez o seara placuta si vise pufoase.
Over&Out :*